Gheza Vida și Centrul Artistic Baia Mare – 2
2. CE OBSERVĂM DESPRE IERARHIA CANONICĂ ÎNSĂŞI ?
Că, în ultimele două decenii, ierarhia canonică se află ea însăşi într-un discret dar clar proces de „punere sub asediu” prin:
2.1. ignorare şi/sau marginalizare publică;
2.2. prin absenţa unei scrieri de autoritate canonică (n-a existat niciodată un „tratat al Academiei Române” în domeniul artelor moderne şi contemporane româneşti);
2.3. prin contestarea postcomunista a însăşi validităţii „tablei de valori” canonice.
Cel puţin deocamdată – şi spre deosebire de „câmpul de luptă” al literaturii contemporane – câmpul artelor plastice româneşti contemporane pare să fie contaminat într-o măsură mai mică de visceralităţi atitudinale şi verbale proprii negărilor demolatoare. Cel mai probabil, va fi fiind vorba doar despre o aparenţă datorată unor varii conjuncturii. Pentru că, atunci când contextul a adus în prim-plan (altminteri de foarte rare ori, din 1990 încoace) propuneri de „revizitare” globală a patrimoniului şi „canonului” artistic contemporan (fie şi între limite secvenţiale, aşa cum şi-a propus monumentala expoziţie de anvergură retrospectivă Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti 1950-1990: curator Ruxandra Garofeanu, curatori asociaţi Dan Hăulică şi Paul Gherasim, septembrie-decembrie 2012), contestaţia ultraradicalistă nu a întârziat dinspre o „anume parte” a mediului „taberelor” culturale vocalizând vituperant într-un verbiaj ce merită memorat, măcar şi doar pentru a rămâne atenţi la ce şi în ce fel poate irumpe, mâine–poimâine, de sub spuza acalmiei iluzorii, un „revizionism canonic” de pură expresie… stalinistă (desigur, cu mobiluri niţel răsturnate!): „În locul Arcadiei eroismelor artistice inexistente, expoziţia prezintă bazarul rutinei estetizante, aşa cum a fost el în realitate, aproape o jumătate de secol: precar, culpabil, compromisoriu, pseudoprofesiosist, vetust, alienant, amoral. O cutie neagră plină de culori oarbe la vremuri, la adevăr, la artă chiar; degeaba cauţi în ea pe cineva care să fi luptat cu morile de pumni ale sistemului, precum bătrâna Elisabeta Rizea din Nucşoara. Pretutindeni dai de Baba, Ciucurencu din Pangratti, artişti aserviţi regimului până în cea mai lăuntrică fibră, chiar şi atunci când îl ocoleau.
Nimeni n-a luptat cu pensula-n mână, nimeni n-a vârât-o între spiţele secerei şi ciocanului. Toţi şi-au făcut biciclete din cercurile vicioase în care erau închişi şi-au pedalat, buimaci, prin modernisme datate, prin Matisse, Braque, Picasso, ba chiar și prin El Greco, ca şi cum dreptul de a întoarce spatele realităţii ar fi fost o libertate. Cultivarea, cu obstinaţie, a unui defetism elitar, culturalist şi escapist este marea contribuţie la stagnarea morală şi umană a naţiei, pe care au adus-o artiştii. Oroarea stă în artă, dar eroarea în expoziţia care vrea să vândă oroarea ca eroism.”[i]
[i] Erwin Kessler, „Harfistul şi torpoarea”, în http://www.revista22.ro/articol-19000_2.html, la 03.01.2013.
Înapoi la pagina principală… Citeşte mai departe…
Dr. Tiberiu ALEXA
Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»
