Un maestru de azi: Mircea Bochiș

Cronică de expoziție: „𝐌𝐚𝐞𝐬𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐬̦𝐢 𝐝𝐢𝐬𝐜𝐢𝐩𝐨𝐥𝐮𝐥. 𝐕𝐚𝐬𝐢𝐥𝐞 𝐊𝐚𝐳𝐚𝐫 𝐬̦𝐢 𝐌𝐢𝐫𝐜𝐞𝐚 𝐁𝐨𝐜𝐡𝐢𝐬̦” MJACABM

Articol scris de Ion Papuc – scriitor, filosof, eseist și reputat specialist în istoria ideilor și estetica artelor

Orice act de creație este în fondul lui absolut un exhibiționism, o agresiune chiar, pentru că propune la ceea ce există un adaos, o îmbogățire ca o corijare a lumii din jur. Parcă având conștiința acestei condiții oarecum ingrate, artistul plastic Mircea Bochiș în calitatea sa de creator acționează de parcă s-ar simți vinovat și se dedublează, se ascunde, se pune pe sine ca fiind al doilea. Nu altfel a procedat în octombrie anul acesta când la Muzeul de Artă din Baia Mare s-a prezentat cu o expoziție având ca temă Maestrul și Discipolul, Vasile Kazar și Mircea Bochiș. Că a fost el cândva un discipol al maestrului invocat nu este o certitudine încât cel mult putem afirma originea maramureșeană a celor doi, faptul că pentru o mare parte a vieții lor au fost omenește, social, apropiați dar nu mai mult. Ca destine culturale ei se deosebesc mult, și de o influența a maestrului asupra presupusului discipol nu poate fi vorba. Dovadă în acest sens este chiar expoziția la care mă refer. Pentru că lucruri cu adevărat noi aduce cel numit discipol în timp ce prezența maestrului doar confirmă ceea ce se știa despre opera lui.

În felul său specific, pictorul Mircea Bochiș nu face pictură în sensul că renunță la multe din avantajele picturii, la jocul de nuanțe al culorilor și la acordurile perspectivei, preferând să reinstaleze narațiunea în arta plastică dar una misterioasă, chiar indescifrabilă. Și apoi aceste letter imagini, mimarea până la cele mai specifice detalii că am avea de-a face cu niște scrisori ilustrate sau chiar doar ilustrate dar unele pictate și care poartă toate însemnele trecerii prin vămile unor servicii poștale, stampile, timbre și toate celelalte specifice. Și nu se mulțumește doar cu atâta pentru a se ascunde în spatele lucrărilor sale ci se atașează altor autori, dedublându-se cu aceștia: un poet sau altul, un prozator de proză scurtă sau un autor de dramaturgie mică. Iar acum cu ocazia acestei expoziții și-a aflat o cercetătoare științifică Ana Cristina Irian, dacă aceasta chiar există!, de la care pretinde a fi împrumutat tema în jurul căreia brodează un important ciclu de letter imagini. Tematica acestora este expusă explicit prin cuvintele: Selfiul perfect sau cele o mie de fețe. Teza este că decât cuvintele imaginile spun mult mai mult în sensul că insistența enormă pe acest obicei recent dar primitiv, și pe cât de recent pe atât și de barbar, adică de a te fotografia insistent, repetitiv ca într-o beție de sine, sfârșește de fapt prin a-ți ascunde chipul prin deformare și alunecare într-o fluență care distruge orice presupusă realitate a sa, a celui care vrea să se imortalizeze cu nesaț, niciodată sătul de a se surprinde în clipa aurorală, minimă și egală cu veșnicia. Aici intervenția pictorului este capitală chiar dacă el nu acționează decât sub deghizament. A doilea ciclu nu mai are un suport exterior și se numește Lumea pe dos. Dar nu chiar aceasta este ținta operelor plastice ale acestui artist, să arate în lucrările sale partea din spate a lumii adică adevărul propriu zis al acesteia, pentru că e o iluzie a privitorului de ocazie să presupună că ceea ce vede în opera de artă este o copie a celor din jurul nostru, mimesis-ul, marea prejudecată milenară a celor ce comentează arta. În cel de-al treilea compartiment al participării sale la această expoziție Mircea Bochiș expune letter poemele cu care el a editat mai an o carte, nu doar ilustrată, ci chiar de-a dreptul carte obiect de artă plastică, importantă tocmai prin aceasta. Dar acum deghizamentul său este perfect pentru că a ales un autor de poezie și de romane, însă aici poezia este de luat în seamă, un poet de verificat prestigiu valoric, confirmat prin cascada de premii ce i-au fost acordate, inclusiv cel suprem, de cotație națională maximă, toate în baza unei summe de cronici literare care i-au afirmat valoarea și prestigiul. Este vorba despre Gabriel Chifu din poezia căruia artistul băimărean extrage anumite segmente cărora le dă câte o replică plastică. Acestea sunt faimoasele sale letter poeme prezente și în expoziția comentată aici. Sunt la mijloc niște afinități elective, de parcă cei doi, poet și pictor, s-au ales unul pe celălalt pentru a-și da replica, sporindu-și reciproc ecoul. Din toate acestea este de reținut că Mircea Bochiș este mai mereu nu doar un artist plastic ci mai ales unul care se folosește de lucrările sale pentru a pune la încercare alcătuirea lumii, exprimând indirect o atitudine gravă, uneori sarcastică dar mai mereu tragică.

Cât despre Vasile Kazar trebuie spus de la început cât de salutară este inițiativa muzeului din Baia Mare de a-l aduce în actualitate pe acela care în timpul vieții sale a fost nu doar profesor universitar de grafică la București ci deopotrivă pe atunci era proclamat șef de școală artistică, pentru ca apoi, după decesul său, să cadă în uitare deși cazul este semnificativ pentru mai bine de jumătate de secol de cultură românească. Astăzi el merită a fi evocat cu toate contradicțiile personalității sale. L-am cunoscut destul de bine și îmi amintesc că uimit de un detaliu al locuinței sale de pe strada Eforie din centrul capitalei l-am întrebat cum se face că acolo la el acasă cea mai importantă lucrare era un tablou ulei pe pânză al lui Traian Bilțiu-Dăncuș cu o scenă de gen: doi țărani maramureșeni, conturați cu niște culori puternice, clare. Mi-a răspuns în stilul său laconic: ca să nu uităm! Dar ce să nu uităm, atitudinea ideologică a autorului acelei opere sau chiar lumea rurală pe care acela o evocă?! Bineînțeles că despre a  nu-i uita pe țăranii din Maramureș este vorba. Pentru că întâia caracteristică a acestui profesor universitar de grafică a fost atașamentul pentru lumea rurală din Nordul originilor sale. Era născut în Sighet și nu știu dacă numele Kazar era al familiei sale sau doar un pseudonim, alte două nume, cu rezonanță maghiară, îi sunt consemnate pe internet. Sau poate l-a luat cu împrumut din lectura cărții lui Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib, pe care l-am auzit pomenind-o. A fost comunist ilegalist presupun din generozitate pentru cei mulți și umili, atitudine pe care o mărturisește albumul Pita de mălai pe care l-a consacrat celor sărmani din Maramureș.

Când cu Dictatul de la Viena a considerat normal să se transfere în noua patrie a originilor sale și s-a dus la Budapesta. Noii săi concetățeni și-au arătat „recunoștința” pentru opțiune și l-au trimis într-un lagăr de exterminare din care a scăpat cu viață. De acolo s-a dus glonț în Bucureștiul pe care îl abandonase, devenind definitiv cetățean al acestuia. Își făcea însă vacanțele în Vadul Izei unde salva case pe care maramureșenii le abandonau optând pentru o arhitectură modernă și mai confortabilă. Cele două construcții din lemn al căror proprietar devenise prin achiziționare erau pe un teren anexă a bisericii din sat, el spunându-mi că după ieșirea din lagăr devenise creștin greco-catolic și că avea înțelegere cu preotul care îi era și prieten să fie înmormântat chiar acolo lângă zidul bisericii. Dar nu a fost așa pentru că deși își avea atelierul în Centrul Vechi și era fascinat de Craii de Curtea Veche, odată cu degradarea lumii românești în ultimul deceniu de comunism, se reîntorsese spre Budapesta, la ale cărei publicații devenise abonat. De fapt poate doar își recupera condiția sa inițială de mittel-european. Însă adevărata sa natură era una mai din adânc pentru că l-am văzut odată cu o biblia ebraica în mână, răsfoind-o cu dexteritate de ins familiar cu ea, citind cu încântare câteva fragmente din Șir hașirim și apoi din Qohelet, cu tragicul lui strigăt havel havalim. Și este semnificativ că pe când l-am cunoscut eu își aduna bani să își răscumpere lucrări din muzee și colecții particulare pentru a le distruge ștergând astfel dovezile din partea rușinoasă a biografiei sale, aceea de militant comunist.

Acum cu expoziția retrospectivă din Baia Mare, am fost surprins să descopăr desene sale din tinerețe, de o măiestrie extraordinară. Față de aceste atât de clare și de renascentiste desene cu țărani și țărănci de o incredibilă frumusețe, ulterior grafica sa a devenit din ce în ce mai complicată, mai zdrențuită, mai impenetrabilă ca semnificație. Construită din embleme ad-hoc, ea parcă ar trimite mesaje spre o altă lume, scrieri cu hieroglife noi, ea pare a spune ceva esențial pentru a nu spune nimic, existând în sine, misterioasă și de o adâncime insondabilă. Expunerea graficii lui Vasile Kazar la Baia Mare este un bun și meritoriu început și ar trebui să fie urmată de escavarea operei de vârf a acestui artist care aici mai degrabă a lipsit.