Mânuind obiectivul «camerei obscure» cu rigoarea savantă a paleontologului şi cu delicateţea orfevrarului medieval, Miklós Klotz scrutează spectacolul lumii preocupat, frământat să decupeze acele înfăţişări ale faptului cotidian în care singura excepţionalitate autentic spectaculoasă aparţine imaginii înseşi. Fotografia de artă – aşa cum Miklós Klotz o zămisleşte cu atâta grijă pentru developarea potenţialului poetic al imaginii vizuale – devine instrument de explorare a resurselor expresive şi de cunoaştere, deopotrivă distribuite pe harta geografiilor culturale ale lumii şi depozitate în practicile comunitare arhaice sau/şi în transformare contemporană. Rar mi-a fost dat să întâlnesc în câmpul artelor vizuale o mai fericită şi organică