Simon Hollósy
(n. 02.02.1857, Sighetu Marmaţiei – m. 08.05.1918, Teceu)
Simon Hollósy – Autoportret, 1916, sursa: wikipedia
Este de notorietate faptul că în conştiinţa publică, numele lui Simon Hollósy se confundă până la identificare cu colonia de artă de la Baia Mare. „Părinte fondator”, iniţiator şi director de direcţie, mentor şi spiritus rector, acest artist maramureşean de etnie armeană rămâne însă pe mai departe o personalitate prea puţin cunoscută. În mod cu totul straniu, pentru istoriografia românească de artă Hollósy pare să fie în continuare un subiect neinteresant, deşi aceeaşi istoriografie dă semne – vizibile şi pe deplin respectabile – că este tot mai interesată de reprezentativitatea unei consistente diversităţi de artişti proveniţi din rândurile grupurilor etnice trăitoare în Transilvania, Bucovina şi Basarabia secolului al XIX-lea, fie ei saşi, maghiari, evrei, polonezi, boemieni ori polonezi. Nici măcar consistenta restituire monografică a regretatului profesor Raoul Şorban (O viaţă de artist între München şi Maramureş, 1986 – cu reeditare revizuită în 1996) nu a izbutit să producă o schimbare vizibilă. În ciuda unei asemenea „miopii” amendabile cultural artistică românească (şi nu doar ea!) datorează nebănuit de mult acestui creator cu o personalitate polimorfă. O personalitate care este în mare măsură exemplară – atât prin performanţele cât şi prin eşecurile carierei sale – pentru destinul uman şi moştenirile identitare culturale cu care suntem chemaţi să îmbogăţim astăzi patrimoniul comun european
Simon Hollósy – Depănuşatul porumbului, 1885
Formarea intelectuală şi profesională
Cel dintâi contact cu desenul i-a fost mijlocit, în vremea studiilor sale la Liceul Piarist din Sighet, de profesorul Franz Griesmayer. Apoi frecventează la Budapesta nesistematic, cursurile Academiei Comerciale fără a obţine diploma acesteia. Tot în metropola ungară se consumă prima sa tentativă de a urma studii academice de artă la Şcoala de desen după model, unde se înregistrează ca audient şi frecventează sporadic, timp de un semestru în anul universitar 1875/76, cursurile lui Ferencz Klimovits şi Bertalan Székely. Autentica educaţie artistică o dobândeşte, însă, la Academia Regală de Arte Plastice din München unde studiază sub îndrumarea lui Alois Gabl, Otto Diez şi Ludwig von Loefftz între 1878 şi 1882. Se stabileşte definitiv în metropola bavareză unde locuieşte până la sfârşitul vieţii. Tot acolo îşi deschide, în 1886, propria sa Şcoală particulară de pictură. Din acest moment evoluţia carierei sale este definită de inseparabila împletire a creaţiei originale şi operei pedagogice.
Simon Hollósy – Cetatea-Hustului, 1896
Opera artistică
Doar o parte dintre lucrările lui Hollósy au reuşit să supravieţuiască, fizic, până astăzi. Chiar fragmentată, creaţia sa plastică ilustrează prelungul proces de apropriere a acelor mijloace tehnice şi formale apte să transpună complexele trăsături intelectuale şi emoţionale ale personalităţii sale într-un discurs plastic autentic, puternic individualizat. Mărturiile acestui proces marchează fiecare dintre etapele majore ale creaţiei hollósyene. Astfel, în deceniul 1880 – 1890 eforturile artistului ţintesc depăşirea avatarurilor academiste ale picturii müncheneze de gen şi de salon. Bazate aproape exclusiv pe o tematică rurală, compoziţiile din aceşti ani apelează la o sintaxă picturală naturalistă, chemată să exprime un amestec de căutări artistice şi frământări existenţiale. Ele dau formă unor tipologii de subiecte şi caractere umane întru totul specifice spiritului acelor dezbateri asupra identităţilor istorice, etnice şi culturale prin care intelectualitatea central şi est europeană şi-a construit imaginile despre sine şi despre societate sub impactul ecloziunii procesului de tranziţie a acestei părţi a continentului înspre formele de civilizaţie industrială şi urbană ale viitoarei Europe a naţiunilor.
Mobilul celorlalte două etape ale creaţiei hollósiene îl reprezintă eforturile de transformare a artefactului plastic, dintr-un produs al retoricii livreşti de laborator/atelier, într-un exerciţiu de cunoaştere a realităţii contingente. Potrivit propriei sale profesiuni de credinţă, obiectivul necesar şi suficient al acestui proces de apropriere cognitivă îl reprezintă natura. O natură a cărei identitate specifică Simon Hollósy o identifică prin intermediul componentelor obiectivă (natura naturans) şi subiectiv-umană (natura naturata) ale realităţii. Alternând, astfel, genul tematic al compoziţiilor cu personaje cu peisagistica, experienţele plein air-iste din anii ’90 – şi în mod particular cele din etapa coloniilor băimărene ale Şcolii sale (1896 – 1901) generează surprinzătorul proces de agregare stilistică a unor componente realiste, impresioniste şi simboliste.
În cele din urmă etapa coloniilor de la Teceu fertilizează discursul picturii hollósyene cu o indiscutabilă dominantă pre-expresionistă. Apariţia acestui nou – şi astăzi adeseori ignorat – orizont estetic exprimă completarea experimentării pe cont propriu a ontogeniei modernismului artistic european, de la insurgenţa antiacademică la primatul subiectivismului existenţialist individual.
Simon Hollósy – Fetiţă, Baia Mare, 1900
Contrazicând, oarecum, practica epocii, prezenţa expoziţională a lui Hollósy, în timpul vieţii, a fost mai degrabă săracă. Lucrări de-ale sale au fost expuse: la München, Budapesta (1897, 1899 şi 1900 – Expoziţiile colective ale coloniilor Şcolii Hollósy de la Baia Mare; 1907,1909), la Paris (1900 – Expoziţia Universală); la Satu Mare (1901- Expoziţie de grup a membrilor Coloniei şi Şcolii Hollósy de la Baia Mare) şi la Baia Mare (1912 – Expoziţia Jubiliară). Timp de câteva decenii nici măcar circulaţia publică postumă nu a fost favorabilă valorificării operei sale. Astfel, doar includerea, în 1922, a trei lucrări la Bienala de la Veneţia, a depăşit statutul marginal al împrejurărilor episodice în care opera hollósyană a fost prezentată public până in deceniul al şaselea. Revenirea creaţiei lui Hollósy în actualitate s-a produs treptat, odată cu Expoziţia aniversară din 1957 dedicată centenarului naşterii artistului. Ulterior, ea a obţinut un statut privilegiat în importante colecţiile publice muzeale din Ungaria şi România (Muzeul de Artă din Baia Mare, Muzeul Naţional de Artă din Cluj Napoca şi Muzeul de Artă din Târgu Mureş). Cu prilejul expoziţiilor organizate în 1996 cu ocazia aniversării întemeierii coloniei de artă şi a Centrului Artistic Baia Mare, creaţia sa a revenit în centrul atenţie publice la Baia Mare, Budapesta, iar apoi şi în Germania, Franţa şi la Bucureşti. Mai mult, celebra sa pânză cu ruinele Cetăţii Hust – comandă oficială realizat în chiar anul întemeierii coloniei de la Baia Mare (1896) şi recuperată de Muzeul Maramureşean din Sighetu Marmaţiei, a făcut obiectul unui spectaculos furt internaţional la sfârşitul anilor 1990 (fiind apoi recuperată cu concursul exemplar al autorităţilor statului ungar şi al specialiştilor de la Magyar Nemteti Galéria din Budapesta). A fost poate un semn – nedorit dar evident – al interesului pentru creaţia hollóşiană. Alte asemenea semne au mai apărut în anii din urmă, când câteva din piese semnate Hollósy au putut fi întâlnite la sesiuni de licitaţie publică al unor galerii private din Ungaria (site-ul artprice.com consemnează 19 asemenea vânzări după 1998, dintre care 6 în 2006!).
Simon Hollósy – Gradină Teceu, 1912
Şcoala particulară de pictură Simon Hollósy
Rezultatele celor trei decenii de laborioasă activitate profesorală independentă îl plasează pe Simon Hollósy printre cele mai importante personalităţi ale pedagogiei artistice europene ale timpului său. Impresionează, în primul rând, expresia cantitativă a eforturilor sale pedagogice. Deşi o statistică completă lipseşte, se estimează – cu o mare aproximaţie – că Şcoala particulară Simon Hollósy a pregătit peste 1000 de studenţi. La fel de impresionantă este structura cosmopolită a grupurilor acestor studenţi. Dominată copios de cei proveniţi din Europa Centrală şi de Răsărit (în special din Polonia, Ungaria, Austria, Ucraina, Germania şi Rusia, România, Lituania), şcoala lui Hollósy a atras şi studenţi din Europa Occidentală (Spania, Belgia, Danemarca, Elveţia, Italia), precum şi din spaţii culturale îndepărtate (S.U.A, Armenia) ori de-a dreptul exotice (Australia, India, Japonia).
Tocmai datorită acestei complexe structuri internaţionale, impactul calitativ ale operei pedagogice hollósyene poate fi regăsit în creaţiile câtorva reprezentanţi de vârf ai mai multor arte naţionale. El poate fi estimat, fie şi indirect, prin prisma poziţiilor de frunte pe care unii dintre discipolii săi le-au dobândit în istoria artelor plastice din Rusia (Mstislav V. Dobujinsky, Vladimir A. Favorky, Alexandr N. Tihomirov şi Zenovin Grjebin), Basarabia (Moisei Kogan), Ungaria (Zoltán F. Takács, István Réti, János Thorma, Ferencz Sablya-Frischauf, Czigány Dezső), Polonia (Konrad Krzyżanovski, Edmund Okuň, Benedikt Kubicki, Leon Kamir-Kauffman), Cehia (František Dvoržak), România (Artur G. Verona, Sándor Ziffer, Samuel Mutzner), Germania (Konrad von Kardoff, Alexander Liebmann, Jakob Nussbaum, Emil Pottner), Slovacia (Elemer H. Hradil, Viktor Belány) şi Elveţia (Hans Emmenneger, Max Buri).
Performanţele profesorale ale lui Hollósy depăşesc, însă, limitele remarcabile ale abilităţilor pedagogice personale. Dincolo de indiscutabilele valori cantitative şi calitative ce creditează aceste performanţe, şcoala lui Hollósy a adus ea însăşi o contribuţie majoră la înnoirea formelor şi tehnicilor educaţiei artistice. Fondată, în 1886, în mediul unei ambianţe universitare germanice dominată autoritar de structuri pedagogice şi didactice de tip academist, şcoala particulară de pictură Simon Hollósy a avut meritul de a fi opus conservatorismului academic al învăţării după modéle alternativa liberală a educaţiei artistice bazată pe “studiului naturii”. Schimbarea s-a petrecut, desigur, de-a lungul unui progresii evolutive. Se disting două etape ale procesului de dezvoltare prin care sistemul pedagogic hollósyan le-a traversat: faza cursurilor anuale permanente în mediul citadin münchenez (1886 – 1895), şi respectiv faza cursurilor alternative – iarna în metropola bavareză, iar vara în plein air-ul unor colonii organizate in spaţii rurale periferice (1896 – 1918). Corespunzând deplinei maturizări a pedagogiei hollósyene, ce-a de a doua fază s-a structurat pe baza experienţelor acumulate in cele şase colonii de vară organizate la Baia Mare între 1896 – 1901.
Din punct de vedere teoretic, însă, trecerea la această nouă etapă a fost prefigurată încă în 1894, printr-un proiect al lui Hollósy de organizare a unei Academii de artă. Documentul (editat de Zoltánné Soltész, Hollósy Simon leveleiből, în Művészettörténeti tanulmányok, Budapest, 1954, p.613 – 614) are o importanţă capitală întrucât conţine şi enunţul formal al argumentelor şi principiilor pedagogiei hollósyene.
Simon Hollósy – Primăvara, Baia-Mare, 1899
Principii ale pedagogiei hollóşiene
Argumente ce se ţes în jurul antinomiei imitaţieversus descoperire:”Cochetăria cu acest gen [pictura academică müncheneză – s.n.] este un viciu profund dăunător…”; “Şcoala pariziană educă în primul rând în sensul lucidităţii şi vieţii spirituale”; “Nu din cărţi, ci de la natură…”; “…spre iluminare…către conştiinţa de sine, spre interdependenţa de pământul natal…”; “Artistul trebuie nu atât să înveţe, să ştie din cărţi, cât…să simtă instinctual ceea ce are de învăţat şi ceea ce îi este necesar lui însuşi”. Principiile pedagogice rezultă dintr-un program de instruire bazat pe studiul complementar în atelier şi în plein air, de-a lungul unui ciclu anual ce cuprinde un modul de iarnă şi unul de vară: “Impărţirea anului în două semestre. Iarna – de la 8 la 12 studii nud, după-amiaza de la 2 la 4 cap, iar seara de nud la lumina lămpii, zilnic altă poziţie. De prin aplilie, şi în lunile mai, iunie, iulie – în măsura în care timpul prielnic permite, dimineaţa – afară în plein air, se va desena şi picta liber, eventual, după nuduri ori figuri întregi, iar după-amiaza de peisaje – şi din aceste motive [ar fi necesară] retragerea…într-un oraş mai mare de provincie, în vecinăratea celui mai mare maestru – natura. In stabilirea temelor de studiu trebuie să se ajungă la exprimarea caracterului modelului, astfel că modelul nu trebuie răsucit în tot felul de poziţii ci trebuie pe podium în aşa fel încât tinerii elevi-artişti să fie nevoiţi să caute în făptura înfăţişată aspecte valoroase, care să atragă atenţia înspre acele elemente în care se relevă natura, divinitatea. Linii nemărginit de fine, forme după un model nu – pe acestea [trebuie] tânărul artist să le înveţe,să le cunoască, şi să se adâncească în studierea naturii într-atât până o va înţelege deplin…Afară, sub cerul liber, într-un peisaj,[să dobândească] înţelegerea deplinî a linie ca şi corp, a culorii, a perspectivei…Studiile adiacente, bunăoară istoria artei, studiul anatomiei, perspectiva şi mai ales dresura estetică – dacă cel în cauză este un om inteligent şi simte nevoia – oricum le va învăţa. Nu trebuie de băgat în nimeni mai mult decât încape. Chiar şi cu preţul unor aparente lipsuri, totuşi trebuie de educat un spirit independent.”
Simon Hollósy – Chef în cârciumă, 1888
Opera pedagogică
Hollósy argumentează că, datorită unei asemenea programe de studiu, proiectata şcoală “…îl va dezvolta pe fiecare individ, în mod distinct şi personalizat, nu doar în privinţa deprinderilor de execuţie, ci de asemenea îi va educa – în cel mai deplin înţeles al cuvântului – capacitatea percepţiei spirituale”. Realitatea contingentă vine să elimine, astfel, tutela unor realităţi istorice ori imaginare. Omul natural se substituie modélelor umanoide artificiale reprezentate prin mulaje anatomice şi diverse cópii. Mai departe, natura reală este chemată să înlocuiască natura artificială a modélele fabricate din recuzita inventarului artistic al experienţelor revolute. Printr-o asemenea trecere de la modéle artificiale la modele reale, Hollósy a urmărit să transforme educaţia artistice dintr-o învăţare repetitivă într-un proces euristic şi creativ. Numeroase mărturii atestă că Hollósy a considerat că educaţia trebuie să-i dea studentului instrumentele prin care să poată descoperi formele, mecanismele şi structurile realităţii , pentru ca să se poată exprima, apoi, în spiritul şi conform regulilor acestora. Deplina aplicare a programului pedagogic hollósyan a devenit posibilă odată cu cele şase colonii de vară organizate în beneficiul Şcolii Hollósy la Baia Mare, între 1896 – 1901.
S. Hollosy – Amurg (Colecţia MJACABM)
Un astfel de fundmanent educaţional, esenţialmente antiacademic, a avut un remarcabilul impactul public, ceea ce a făcut ca Hollósy să cucerească o rapidă şi spectaculoasă notorietate pedagogică in mediul artistic german. Pe cale de consecinţă, stabilimentul de învăţământ privat pe care l-a fondat în 1886 a cucerit o poziţie dominantă pe piaţa învăţământului artistic particular din München, în concurenţă cu şcoli sau ateliere celebre, precum cele ale lui Anton Ażbe, Anton von Knirr, Franz Lembach, etc. Deopotrivă prin popularitatea maestrului şi prin autoritatea valorilor şi tehnicilor educative pe care le-a cultivat, Şcoala Hollósy a depăşit, însă, cu mult limitele arealului cultural german. Practic, ea a devenit unul dintre ce-i mai importanţi factori instituţionalizaţi de educaţie particulară pentru tineretului studios din întreaga Europă Centrală şi Răsăriteană.
S. Hollosy – Claie de fân (Colecţia MJACABM)
Este însă neîndoielnic că succesul de competenţă al Şcolii Hollósy s-a datorat îndeosebi anualelor colonii de vară pe care le-a organizat, fără întrerupere, între 1896 – 1918. Etapei băimărene a coloniilor îi revine un rol cheie în extinderea trans-europeană a autorităţii programului pedagogic hollóşian, fapt reflectat clar de componenţa multinaţională a coloniilor temporare care au polarizat în jurul studenţilor şcolii şi numeroşi artişti deja formaţi. După “divorţul” de Baia Mare (intervenit în 1901), şi după alte două încercări eşuate la Fonyód – Balaton (în 1902) şi Hunedoara (1903), Hollósy îşi “colonizează” definitiv Şcoala în Maramureş, la Teceu Mare (azi Tyacevo – Ucraina). Astfel, din 1904 şi până la sfârşitul vieţii, activităţile sale de creaţie şi pedagogice se desfăşoară alternativ la München (iarna) şi Teceu (vara). Excepţie au făcut alte două sezoane de vară când şi-a colonizat Şcoala la Signetu Marmaţiei (în 1913) şi Gilău – Cluj (în 1915).
Centrul Artistic Baia Mare
După 17 ani petrecuţi exclusiv la München, Hollósy vizitează Budapesta în 1895. Revine, în primăvara anului 1896, în Sighetul natal pentru a onora o comandă Prefecturii Comitatului Maramureş şi pictează remarcabila sa lucrare Cetatea Hustului. Dând curs invitaţiilor pe care Primăria oraşului Baia Mare i le adresase în 1895, Hollósy organizează anual, între 1896 – 1901, şase colonii de vară pentru studenţii Şcoli sale. În aceste împrejurări el trece la aplicarea efectivă a proiectul pedagogic elaborat in 1894.
S. Hollosy – Marginea satului (Colecţia MJACABM)
Prin consecinţele pe termen mediu şi lung antrenate de experimentul acestor şase colonii, Hollósy a dobândit statutul de fondator al Centrului artistic Baia Mare. Activităţile pedagogice, artistice şi organizatorice pe care le-a întreprins sistematic în timpul coloniilor (fiecare desfăşurată pe parcursul a câte 5-6 luni, între mai – septembrie/octombrie), au însumat modelele principalelor forme organizatorice care, prin permanentizare, au configurat structurile instituţionale ale Centrului Artistic Baia Mare. Aceste activităţi au iniţiat modéle ce acoperă, practic, toate segmentele majore specifice unui centru autonom: învăţământul artistic (Şcoala particulară Hollósy a devenit, neîndoielnic, modélul inspirator al tuturor instituţiilor educaţionale de tip privatînfiinţate la Baia Mare până în 1949: Şcoala liberă de pictură (1902), Şcoala de arte frumoase (1927), Şcoala liberă de arte frumoase (1935); relaţiile cu administraţia locală şi centrală (succesul lui Hollósy în obţinerea sprijinului financiar al Primăriei locale, respectiv a subvenţiilor guvernamentale anuale, au trasat direcţiile unei politici manageriale care, în liniile sale esenţiale, rămâne validă până astăzi, în ciuda unor momente de declin al sprijinului acestor autorităţi); promovarea publică a producţiei de artă contemporană (cele trei expoziţii organizate de studenţii-colonişti în 1897, 1899 şi 1900 au fixat modélul unei politici sistematice de promovare expoziţională care, dincolo de numeroasele manifestări individuale şi de grup, s-a concretizat, începând din 1920, prin seria expoziţiilor anuale ale artiştilor băimăreni ce continuă să fie organizate până în prezent); dialogul continuu al Băii Mari cu mediile artistice naţionale şi internaţionale prin intermediul coloniilor temporare (cele şase colonii ale Şcolii Hollósy au consacrat modélul activităţilor artistice temporare care, recrutând în egală măsură studenţi şi artişti, au funcţionat – neîntrerupt până în 1940, sporadic până în anii ’70, fiind apoi reluate din 1980 sub forma taberelor şi simpozioanelor artistice de vară, iar din 1993 sub matricea actualizată a Taberei Internaţionale de Pictură s-a reiterat efectiv proiectul hollóşian în însăşi dimensiunea esenţială a acestuia – dialogul cultural transnaţional; colonizarea permanentă şi, astfel, transformarea Băii Mare într-un mediu artistic stabil şi individualizat prin construirea unui complex de ateliere de creaţie.
După 1901, continuatorii săi băimăreni au meritul de a fi extins structurilor instituţionale lansate de Hollósy în domeniul tezaurizării publice (Muzeul băimărean, în 1904), al asocierii profesionale a artiştilor (Asociaţia Pictorilor Băimăreni, în 1911). Sensul acestor modéle fundaţionale hollóşiene a fost reiterat şi îmbogăţit ciclic, de fiecare dată când s-a pus problema reorganizării sau adecvării structurilor funcţionale ale Centrului Artistic Baia Mare la cerinţele unor noi realităţi istorice.
Tiberiu Alexa
director, Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»
Mr WordPress
Hi, this is a comment.
To delete a comment, just log in, and view the posts’ comments, there you will have the option to edit or delete them.
Dorina
Important,de reținutt!